Usa din mijloc.

De fiecare data cand ma urc in autobuz ,sa merg acasa dupa ore, ma incearca un setiment ciudat de repulsie,amestecat cu o nuanta de plictiseala,datorita monotoniei impusa de rutina zilnica:plecat de la scoala,mers in statie,asteptat 'buz'*,urcat,mers,mers,coborat ...tocmai la capat de linie.
Buzul e mai tot timpul "full";aproape ca nu sunt locuri sa stai nici macar in picioare.De aceea ,eu urc prin spate si,dupa ce iau biletul incerc sa ma strecor pana la usa din mijloc a autobuzului.Stau acolo,pe treptele din fata usii,'proptindu-ma' bine de bara de sustinere,pentru ca usa aia nu se deschide niciodata...niciodata.Se deschide numai cea din fata si cea din spate.Fiind cu un nivel mai jos decat ceilalti,ma simt ferita de rasuflarea grea a oamenilor obositi dupa o zi de munca si de tot ceea ca inseamna lume exterioara.
Privesc mecanismele metalice,dure,unse cu ulei negru,manerele de fier cu vopseaua sarita,diferite furtune prafuite,trantite de-a valma pe ultima treapta,matura veche si tocita cu care e blocata usa...usa care nu se deschide niciodata,in fata careia stau si prin geamurile careia contemplu lumea-vitraliu in nuante de gri,fara pic de alb sau negru pur-izolata de mine prin zgomotul autobuzului,prin viteza cu care imaginile apar si dispar din aria vizuala,fara a permite creierului sa le asimileze,sa le simta,sa le gandeasca...
Totu-i mizerie,mizerie care ne patrunde adanc in ochi,in sange,in oase,pana in ultimul neuron al creierului,pana in noi. Pe ecranul murdar de praf si de stropi de noroi prin care privesc ruleaza un film prost,avand drept coloana sonora zgomotul asurzitor motorului mult prea vechi si prea uzat al autobuzului.Imaginile dezolante ale trotuarelor neasfaltate si grele,impovarate de greutatea oamenilor ursuzi si grabiti,ale caselor strident colorate de pe prepeleac sunt deodata violent insufletite de strigatul unui pasager.A fost un "Baa,da-te drecu' !" surd si scurt,prin care cineva parca a tinut neaparat sa opreasca o clipa filmul in loc.Privirea imi ramane pe o cladire dezafectata,care pare sa nu fi avut niciodata o alta menire sau alta insusire decat aceea de a fi "dezafectata".O constructie nefolosita niciodata.Gri,fara alb sau negru.Daramata intr-un colt,usa putrezita inchisa cu lacat,acoperis din tigla spart,umeda,molatica,nepasatoare,troneaza indiferenta peste pustiul sufletesc.(Cladirea asta,daca nu are suflet,cu siguranta ca imprumuta ceva din nimicnicia umana,pe care o pastreaza unii in sufletele lor.)Stiu,de cand mergeam acasa pe jos,ca dupa ea se ascunde o haita de caini,gata sa se lege oricand de un trecator pe care-l simt mai slab de inima.Daca ii gonesti insa,te lasa in pace.
In timp ce studiez cu atentie cladirea intiparita bine in minte, buzul isi continua drumul si la fiecare statie urca si coboara oameni,fie prin fata,fie prin spate,numai eu raman aici,in mijloc,in fata usii care nu se deschide niciodata...si nu voi cobori decat la capat de linie.

*prescurtare de la autobuz,inventata de mine