Hell ouuuuin.

După cum ştie tot românu' americanizat,azi fuseră helouinu'.Şi helouinu' ăsta e serbat cu foc fierbinte de eleevul român bilinvic de la engleză.
Personal,nu prea agreez io americanismele,dar atmosfera creată de colegii mei a fost de-a dreptul încântătoare.Exact ca-n cântecul "My Heaven is your Hell",am fost oarecum fericită să-mi văd în jur numa' vrăjitoare şi drăcuşori.Şi pe mine machiată ca un diavol împieliţat.
Frumos e faptul că niciun profesor nu s-a luat de noi(prea tare).La un moment dat,a sosit în clasă şi dirixa noastră şi mi-a spus că ce bine îmi stă(how sweet!).În mod normal, probabil că ar fi ţinut o morală de câteva ore,la felul în care arătam...dar helouinu' e helouin şi trebuie întâmpinat ca atare.
Am făcut ceva activităţi haioase,printre care şi creerea spontană a unei declaraţii de dragoste,având date cinci cuvinte morbidico-amuzante.Mă pot lăuda că am avut cea mai morbidico-amuzantă declaraţie.Era ceva cu dinţi şi aparat dentar,deci totul a mers ca pe ...brekeţi.
La finalul zilei,adică la ora de religie,profesorul a ţinut neapărat să adauge la finalul rugăciunii Tatăl Nostru: ..."şi ne iartă nouă comportamentul nostru de astăzi...".Mda,mai dragi satanişti,programul n-a fost prea diferit de cel normal,profu' se roagă,noi ne crucim...adică facem cruce după ce spunem "AMIN!"

The Miru Be ideology(II)

Pro-testez şi mă re-volt.

Noi nu suntem făcători de minuni,ci doar făcători de teme.
Noi nu suntem într-o criză adolescentină,ci doar în criză de timp.
Noi nu strivim corola de minuni a lumii.Nu că nu am face-o,dar nu avem cum.

Complicat e faptul că ei nu înţeleg toate astea.
Ei nu înţeleg că noi
Nu putem iubi diatezele mai mult ca messengerul,
Sau că nu-L putem iubi pe Dumnezeu mai mult decât ne iubim pe noi.
Utopic ne cer să îmbrăţişăm infinitul
Când creierii braţelor noastre nu mai îngăduie un cuvânt.
Şi ei nu ştiu că răspunsul la-ntrebarea:
"De ce le place copiilor să poarte scheitări jegoşi?"
Îşi are răspunsul în ea însăşi.

Trist e faptul că
Dumenezul nostru se preaconfundă cu Lucifer
Din moment ce din ce în ce mai mulţi oameni zgârie şi muşcă în numele Lui.

Poate ăsta e un semn că a venit vremea.
Că tot e prea târziu să stai pe mess,ori să te trezeşti,
Să-ţi faci tema după ce ai luat trei.Sau-
E prea târziu acum să înveţi germana,să prinzi busul de două jumate,
Ori să-ţi retragi cuvintele,ori să-ţi autoînviezi cultura

Se pare că singurul lucru care nu e prea târziu
E să te duci dracului-adică să intri în societate.
Ştiti,noi n-am strivi corola de minuni a lumii,chiar dacă am şti cum.Noi nu suntem ca voi.

The Miru Be ideology

Săptămâna asta am auzit una de m-a trăznit:cineva spunea că nu e rasist,dar că nu poate suporta ţiganii.Nu că trag eu concluzii generale din cazuri particulare,sau că elaborez filosofii cu privire la aspecte rasiale,însă mă cam tulbură chestii nasoale întâlnite în viaţa de zi cu zi.
Cum ar fi:
-în miezu' zilei,în multpreaaglomerata piaţă 1Mai,se preumblă o ţigancă cerşetoare,împreună cu "fiii" ei.Ca un detalui insignifiant,ţiganca e o femeie zdravănă şi super-sănătoasă,adecă nu arată deloc ca o persoană subnutrită.În schimb,iubiţii ei fiii sunt doi inşi la vreo 30 de ani,unu' mai schilod la altul.De fiecare dată când femeia cere bani,pomeneşte de vreo 4-5 boli cu denumiri imposibile,pe care ăştia cică le-ar avea din naştere.Şi-hop!-cât m-am învârtit eu pe acolo prin piaţă(să fie maxim cinci minute) ţiganca câstigă pe puţin zece lei.Nu că-s io invidioasă că are ea bani,dar stau şi eu şi mă întreb:de ce Dumnezeului numai ţiganii fac bani în asemenea moduri?Că io n-am văzut până acum niciun român schilod cerşind.Oricât ar fi el de amărât,tot găseşte ceva de făcut.
-în drumul meu spre casă,tre neapărat să trec printr-o zonă locuită de ţigani.În acea zonă există o casă în faţa căreia se află o cişmea(căca-sa n-are gard) veşnic deschisă,apa fiind veşnic dată la maxim.Mi-am făcut un obicei de a închide apa de fiecare dată când trec pe acolo.E ilogic şi prostesc să se consume bunătate de apă degeaba;apă pentru care,în anumite zone ale lumii,se duc războaie grele.Ziele trecute,m-a surprins întreprinzând această acţiune un puradel mic şi jegos,care nu a întârziat să-mi ceară o justificare:"Ce faci,fă,acolo?Ce-ai cu apa?"-"Nimic,o închideam doar.De ce?Ai nevoie de ea?"-"Nu,da' las-o aşea."-"De ce?"-"C-aşa vreau io,nah."
No,poftim nanie.
-se sunase de intrare şi mă grăbeam să intru în şcoală,alături de o colegă.Când să intrăm pe uşă,mai mai să dăm grămadă un tip venit razant de nuseştiedeunde,dar omu' s-a dat înapoi şi ne-a dat voie să purcedem nainte.De undeva din spatele nostru însă,auzim un glăscior...:"Stai,bă,că nu te lasă proastele astea să treci!".M-am întors să observ mai bine moaca ciocolatie şi să studiez nelipsitul lanţ de aur.

Nu,în concluzie nu vă las pe voi să treageţi concluzia.Vă zic doar să staţi cât mai la distanţă-you never know...

Despre cât de boi sunt unii oameni.

azi,în şasele de două jumate,urcă în staţia de la fabrica de spirt o bătrânică tare tare bătrână şi în vârstă.atât de bătrână şi de în vârstă,că nu poate urca scările.în faţa ei,ţinându-se de bara din dreptul uşii din mijloc,un jandarm la vreo patruzeci şi de ani se uită chiorâş la ea şi,în ciuda faptului că niciun bagaj incomod sau vreo cine ştie ce altă chestie nu îl împiedica să o ajute pe babă să urce,pur şi simplu nu se mişcă de la locul lui să o sprijine măcar un pic.în schimb îmi aruncă o privire tare ciudată când mă vede năpustindu-mă chiar din spatele lui,să o ajut pe femeie să urce.eu i-am întors o privire mustrătoare,sau,mă rog!,cât de mustrătoare poate fi privirea unui copil fără autoritate în faţa unei matahale.în fine,baba urcă şi dă să se înghesoaie în apropiere,pe un loc liber dinspre geam.femeia care stătea în stânga geamului se dă la o parte să-i facă loc,fără să o ajute,însă.se uita cu silă la ea.şi jandarmul la fel.oare aşa de silă or să le fie şi de bătrâneţile lor?

păcat că n-am avut curajul să înjur astfel de oameni în astfel de situaţii.păcat şi că nu mai cred în educarea populaţiei de la o anumită vârstă încolo.şi cel mai păcat-probabil o să mă mărit şi eu cu unul de-astă de care tocma' v-am zis.ori-iată o alternativă surâzătoare!-nu o să mă mărit niciodată!:)

an odd thing.

'what do you have in that pot?'
'ooh,something for sale.'
'...like?'
'...brain.'
'and whom do you sale brain to?'
'to blondes.'
'and do they buy it?'
'i don't know.let's see.wanna buy some brain?'
'no,thanks,i already have my own.but...you didn't answer my question:do blondes buy brain?'
'no,they're perfectly convinced that they already have their own.'

i've written this silly thing in English to show how awful my language can be and i also wanted to make something funny for 70percent of my girlfriends,who are blonde.

dovadă de dragoste.

pisica mea
mă iubeşte
chiar dacă
sunt ameţită sau nu
chiar dacă
slăbesc sau mă îngraş
chiar dacă
am note mari sau mici
chiar dacă
ascult Puccini sau Rammstein
chiar dacă
gătesc cartofi prăjiţi sau piure prăjit
chiar dacă
sunt în trend sau în bucătărie.

pentru că
pisica mea
mă iubeşte pentru mine
şi nu pentru ea
sau ce-ar vrea ea să fie
persoana mea.

De-a nunta.

m-am dus aseară pe la vară-mea.ce să facem-ce să facem:hai să facem o nuntă.luăm o revistă veche de organizat nunţi,de pe vremea când s-a măritat vară-mea a mare,alegem de acolo tot felul de porcării trebuincioase,gen tacâmuri,veselă,faţă de masă asortată,draci,laci;mai bine găsim direct un restaurant pe o insulă pustie şi fac ăia de-acolo tot ce trebuie.ce atâta complicaţie.noi să ne ocupăm de-ale noaste.adică de toalete.vară-mea a luat din dulap o rochie bleu.că ea nu se îmbracă în alb că nu e oricine.mie mi-a parvenit un furou alb de-al mătuşă-mii,în care intrau încă două ca mine.în fine.deşi m-am visat de multe ori mireasă,niciodată nu m-am gândit să mă îmbrac la nuntă în furou.e,totuşi,o idee originală.vara s-a ocupat şi de coafuri.la ea a mers repede cocul,în schimb la mine,după ce s-a chinuit vreo juma de oră,distrugându-mi bună parte din bogata-mi podoabă capilară,a ajuns la concluzia că tot coada împletită de toate zilele m-ar prinde."lasă,bre,că nu te mai alege nimeni;din moment ce te măriţi,înseamnă că te-a ales deja!" şi că tot veni vorba de ales-uitarăm un detaliu oarecum important:mirele.care mire?n-avem mire.

avantajul nunţilor imaginare e că îţi poţi alege ce mire vrei.dar avantajul poate lua forma unui dezavantaj,dacă nu ai deja un model de soţ concret.şi noi nu aveam.aşa că ne-am apucat să ne căutăm unul prin bravo,popcorn,coolgirl şi alte reviste căcătoare.no results found.net.nimic.necorespunzători toţi.până la urmă mi-a venit o idee genială şi mi-am ales ca mire un ursuleţ de pluş pufoooos,pufoooos.pufos.şi gata pregăteala.

m-am măritat la 10 noaptea cu un urs pufooos pufooos pufos,îmbrăcată într-un furou,având cea mai originală coafură din lume.am petrecut frumos,am băut cacao cu lapte şi am mâncat biscuiţi,fiesta culminând cu spălarea cănilor de cacao cu lapte şi a farfuriilor de biscuiţi.
casă de piatră!

Alergăm.De nebuni,prin ploaie,după autobuz,după băieţi,după note,alergăm...de ce alergăm?Că doar nu ne aleagră nimeni...fugim printre cuvinte,ţâşnim dintre rânduri, precum o silabă rebelă din versul unui poet,şi,exilaţi în viaţă,alergăm.
Alergăm după o slujbă,după cai verzi pe pereţi,după un pisoi gata să se arunce în faţa maşinii ,alergăm de colo până colo,fără a ne da seama ce căutăm,de fapt.
De ce alergăm?După noi înşine?În niciun caz;noi doar...facem jogging.


p.s.Astăzi am mintea degresată.Nu-mi dau seama dacă acum scriu stupizenii,tocmai pentru că am mintea degresată.Nici măcar nu ştiu dacă şi celelalte posturi sunt stupizenii,sau numai astea.Am nevoie de ajutor în elucidarea cazului.Am nevoie de opinia publică.

Eu şi cel mai mare duşman al meu construim împreună o scară de milioane de kilometri,din aţă dentară şi pixuri legate cu plastilină colorată,din mucuri de ţigară,din idei,din principii,din ceşcuţe de cafea şi din chipul unei tanti garse de pe calendarul psd,din oameni şi din draci,din computere,din măşti,din sloganuri,din războaie şi din radiere vesele,din snickers,din poezii, din mine şi din duşmanul meu,din ciment,din cremă de vanilie,din tablouri,din geniu,din zâmbete,din aparate fotografice,din fantasmagorii,din ciumă,din mori de vânt,din sinucigaşi,din vieţi,din detergent manual,din foarfece,din oglinzi,din becuri,din hărţi ale peşterilor,din mochetă,din animeuri,din stele,din praf,din praf de stele, şi din câte şi mai câte trăznăi,pe care bunecuvântează-le,Doamne,că toate aceste vor alcătui o scară ce duce spre mijlocul pământului!

În mijlocul pământului vom pune o bombă atomică,făcută din perdele,din suc de lămâie,din fire,din explozibil,din Holocaust,din poze,din cerneală,din căluţi de mare,din mine şi din duşmanul meu,din ochelari de soare şi din boxe stereo,din Câmpia Aradului,din unghiile de la picioare,din împletiturile ţiganilor,din zei,din vechituri,din case,din Moş Teacă şi din câte alte trăznăi; bunecuvântează-le,Doamne,că toate aceste vor alcătui o bombă atomică, care,odată coborâtă pe scară şi detonată în centrul Pământului,va crăpa globul în două părţi egale.

eu şi duşmanul meu am ajuns la concluzia că
într-o lume nu e loc pentru doi duşmani,dar într-o jumătate de lume e destul spaţiu pentru un prieten.

Elodia.

Ne lovim de ea pe stradă,prin magazine,în şcoală,în parc,în autobobuz,în weceurile ecologice;acest trend naţional pare a fi omniprezent viaţa tuturor românilor.
Elodia...mit românesc al secolului 21.Prezenţă omniscientă invizibilă,care veghează permanent asupra capetelor seci.Elodia e raitingul OTvului,eroina principală a massurilor lirice,entitatea care stă pe mess numai pe invizibăl,persoana necunoscută care ciocăne la uşă în ora de franceză,naşa căţălei din faţa blocului ce îi poartă numele,noua marcă de periuţe de dinţi,porecla tuturor prietenilor care nu răspund la telefon,subiectul de conversaţie al locatarilor din blocurile 1,2,3,4...28,29...139...,prietena imaginară a copiilor;Elodia e tot,e tensiune ,e suspans,e aventură...tot ce vrei şi ce nu vrei într-o telenovelă nemaipomenită ,în exclusivitate şi în direct.
E uimitor cum reuşeşte o persoană,prin dispariţia ei,să dezvăluie prostia senzaţională unui întreg popor,prostie care până mai acum a fost "pitită" după ştirile felurite şi total neinteresante de la televizor.Elodia,abstractizată,a devenit o eroină naţională,fie şi prin simplul fapt că a mai reuşit să alunge din plictisul gloatei.
În concluzie,fie că ne amuză,ne enervează,sau ne stârneşte interesul,indiferent dacă o acceptăm sau nu,dacă o tolerăm sau o respingem cu înverşunare,cu toţii trebuie să recunoaştem,mai devreme sau mai târziu,că Elodia e...genială.

:))

Sunt o plagiatoare!

...o plagiatoare inconştientă,ce-i drept.
am constatat lucrul ăsta azi,când m-am apucat să citesc ceva nuvele de-ale lui Cehov. sunt super,intr-adevăr,ceea ce m-a determinat să arunc o privire şi pe notele despre ele,de la sfârşitul cărţii.(cu toate că eu nu fac niciodată asta,dar "fericirea a făcut"...)aşa am descoperit eu că în Rusia,în a doua jumatate a secolului al nouăsprezecelea,exista o revistă numită "Cioburi"("Oskolki"),în care Cehov a publicat mai multe din scrierile sale.
Na,bre,că o făcui şi pe-asta.Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că s-ar mai fi gândit cineva acum o sută de ani si ceva la ceea ce EU m-am gândit acum cinci luni,când am pus numele blogului(de care eram foarte mândră,apropo.)
Pentru cei care nu ştiu că e doar o simplă coincidenţă nefericită,aş apărea o plagiatoare.Deci trebuie să schimb numele blogului.
M-am gândit la ceva de genul ..."Dilemantica"...merge?:))

De fapt,am găsit deja ceva...sper ca acum nu mi s-a mai strecurat ideea nimănui în minte.

Plouă verde-argument.

Melodia aparţine Mariei Magadalena Danaila si se numeşte "Descântec de ploaie".Clipul e făcut de mine in MovieMaker(primul meu clip,aşa că vă rog să fiţi îngăduitori).
În acest clip am încercat să transpun frumuseţea şi melancolia aduse de ploaie...bla bla
you know...

Suprarealism.

ne-am intalnit la capăptul punctului acolo unde totul e verde si unde emma e veselă unde un rocker citeşte un manunscris nescris ah rockerii ăştia tot timpul citesc lucruri ciudate niciodată n-am mâncat snickers cu cappuccino,dar intotdeauna manânc litere din cuvinte aiurea cum ar fi oximoron ce tâmpenie mai denumeşte şi cuvântul ăsta când mie mi-e dor de teo si de bicicleta mea verde ia stai eu n-am avut nicio bicicletă verde tot ce scriu aici e nonsens dar lui juli nu-i pasă pentru ca broastele oricum vor mânca clădirea de plastilină construită de Andrei si atunci stelele se vor lipi de hartă şi vor alcătui un detaliu dintr-un tablou suprarealist in manualul de arte ha ha dar noi de unde ştiu eu asta n-am mai trecut de mult pe la ora de arte pentru că profa dă buzzuri intr-una iar calimara m-a zăpăcit in audibles nu exista muzică veselă nu-mi cere să cânt facem forum bădisucks nimeni nu cântă in cimitir din respect pentru ceva ce nu e nu te-a durut niciodată pielea mie mi-au mâncat furnicile ideile m-am ascuns de proză in niste versuri vai ce romantic ce păcat ca ai hi5 altfel mergeam amândoi cu skateul prin pădure dar esti gay ai hi5 de ce se invârtesc pereţii nu inteleg că i-am dărâmat si in locul lor am pictat aerul cărămiziu volumul ăla nu mai există degeaba cauţi l-am aruncat in cana cu lapte a soră-tii videoclip mirobolant ha ha ce râde guma de şters că am scris si eu un text suprarealist să fiu trendy

Usa din mijloc.

De fiecare data cand ma urc in autobuz ,sa merg acasa dupa ore, ma incearca un setiment ciudat de repulsie,amestecat cu o nuanta de plictiseala,datorita monotoniei impusa de rutina zilnica:plecat de la scoala,mers in statie,asteptat 'buz'*,urcat,mers,mers,coborat ...tocmai la capat de linie.
Buzul e mai tot timpul "full";aproape ca nu sunt locuri sa stai nici macar in picioare.De aceea ,eu urc prin spate si,dupa ce iau biletul incerc sa ma strecor pana la usa din mijloc a autobuzului.Stau acolo,pe treptele din fata usii,'proptindu-ma' bine de bara de sustinere,pentru ca usa aia nu se deschide niciodata...niciodata.Se deschide numai cea din fata si cea din spate.Fiind cu un nivel mai jos decat ceilalti,ma simt ferita de rasuflarea grea a oamenilor obositi dupa o zi de munca si de tot ceea ca inseamna lume exterioara.
Privesc mecanismele metalice,dure,unse cu ulei negru,manerele de fier cu vopseaua sarita,diferite furtune prafuite,trantite de-a valma pe ultima treapta,matura veche si tocita cu care e blocata usa...usa care nu se deschide niciodata,in fata careia stau si prin geamurile careia contemplu lumea-vitraliu in nuante de gri,fara pic de alb sau negru pur-izolata de mine prin zgomotul autobuzului,prin viteza cu care imaginile apar si dispar din aria vizuala,fara a permite creierului sa le asimileze,sa le simta,sa le gandeasca...
Totu-i mizerie,mizerie care ne patrunde adanc in ochi,in sange,in oase,pana in ultimul neuron al creierului,pana in noi. Pe ecranul murdar de praf si de stropi de noroi prin care privesc ruleaza un film prost,avand drept coloana sonora zgomotul asurzitor motorului mult prea vechi si prea uzat al autobuzului.Imaginile dezolante ale trotuarelor neasfaltate si grele,impovarate de greutatea oamenilor ursuzi si grabiti,ale caselor strident colorate de pe prepeleac sunt deodata violent insufletite de strigatul unui pasager.A fost un "Baa,da-te drecu' !" surd si scurt,prin care cineva parca a tinut neaparat sa opreasca o clipa filmul in loc.Privirea imi ramane pe o cladire dezafectata,care pare sa nu fi avut niciodata o alta menire sau alta insusire decat aceea de a fi "dezafectata".O constructie nefolosita niciodata.Gri,fara alb sau negru.Daramata intr-un colt,usa putrezita inchisa cu lacat,acoperis din tigla spart,umeda,molatica,nepasatoare,troneaza indiferenta peste pustiul sufletesc.(Cladirea asta,daca nu are suflet,cu siguranta ca imprumuta ceva din nimicnicia umana,pe care o pastreaza unii in sufletele lor.)Stiu,de cand mergeam acasa pe jos,ca dupa ea se ascunde o haita de caini,gata sa se lege oricand de un trecator pe care-l simt mai slab de inima.Daca ii gonesti insa,te lasa in pace.
In timp ce studiez cu atentie cladirea intiparita bine in minte, buzul isi continua drumul si la fiecare statie urca si coboara oameni,fie prin fata,fie prin spate,numai eu raman aici,in mijloc,in fata usii care nu se deschide niciodata...si nu voi cobori decat la capat de linie.

*prescurtare de la autobuz,inventata de mine

Scrisoare pentru Acasa.

Draga Acasa,


Ma bucur ca am gasit un moment de liniste pentru a-ti scrie cateva randuri,deoarece,dupa cum bine stii,in ultimul timp traiesc intr-un vartej halucinant.Desi tocmai am iesit de pe scena de la Rock am Ring,acum zburand cu avionul spre America,nu pot spune ca sunt obosita.Probabil ca locul oboselii l-a luat entuziasmul ce m-a cuprins,cand am aflat ca celebrul doctor american Ben Carson tine sa ma consulte neaparat in niste probleme chirurgicale.Din aceasta cauza a trebuit sa-i cer scuze domnului Malmsteen ca nu mai pot ramane pana la terminarea concertului(mai aveam de interpretat in duet cateva melodii compuse de mine) si am "zbughit-o" direct spre California.Sa speram ca nu e ceva grav si mai ales ca nu va dura mult,deoarece maine va trebui sa ajung la un mitting international pentru protectia animalelor.Initiatorul acestui mitting mi-a spus ca se bazeaza pe talentul meu oratoric, pentru a-i constientiza pe toti ca viata si traiul animalelor a devenit deplorabil in ultimul timp si ca trebuie facut ceva urgent.
Dar saptamana mea nu se va incheia aici,cu siguranta:voi merge ,de asemenea,la o adunare a forumului roman,unde am fost solicitata tot intr-o problema acuta a imperiului,care se confrunta cu numeroase framantari interne.
De asemenea,tin neaparat sa port o discutie ampla cu domnul Freud.Dumnealui mi-a marturisit ca i-a placut foarte tare filosofia mea.
Weekend-ul mi-l voi petrece in Hawaii.Viata e frumoasa-what the Hell!
Si iata-ma,Acasa,ca sunt asa cum mi-am dorit sa fiu dintotdeauna:sunt chitarist si compozitor,medic chirurg,filosof,poet chiar,stimata si apreciata de toata lumea.Sunt si frumoasa,delicata,optimista,diplomata,feminina,iar oamenii ma iubesc si ma apreciaza pentru toate astea.
Am un Saint Bernard,o sala plina cu tablourile lui Picasso,inmanate de acesta personal-un omagiu pentru geniala mea carte de critica a artei moderniste-;o insula,chiar Manuscrisele de la Marea Moarta!Am un Oscar si un Grammy,am parinti celebri,am un supermarket,am o casa noua,am cizme elegante,am vazut Ermitajul si Sagrada Familia si Luvrul si tot ce se poate vedea pe lumea asta,insa...
Pot sa iti marturisesc ceva?Nu sunt fericita!Pentru ca lipseste o parte din mine.Pentru ca nu am...
...nu ma am pe mine.Nu mai am motanul cel batran ,"bocancii de razboi" ce ma fac atat de 'baietoasa',nici tabloul doamnei Amuzescu,nici pe mama(...tipand:"Spala odata vasele alea!")...
Imi lipsesc gradina,munca suplimentara la engleza,monotonia,Blonda,bretonul asta enervant,imi lipsesc visurile...pentru ca acum visurile au devenit realitate.
Imi lipseste Acasa.Imi lipsesc Eu.

Te sarut si sper din tot sufletul sa ne vedem curand.

Cu drag,
Nimeni

Citat.

Astazi m-a cuprins un dor ciudat de mistuitor de propriul meu Eu.Simteam nevoia sa "vad" fotografia sufletului meu si m-am gandit ca cel mai potrivit loc unde as putea sa o regasesc e jurnalul.L-am scos cu grija din ascunzatoare[;)] si am inceput sa descopar paginile unei povesti de viata banale.Prima pagina ilustra o fetita de o naivitate entuziasta;in spatele ei,insa,se ascundea un adult arogant,care isi da dreptul de a judeca pe ceilalti.Dispare cat de curand in praful de stele al unei visatoare,dar si aceasta,la randul ei,este izgonita de o tiganca vulgara.

Ce-i asta?ma intreb,dar nu ma opresc din citit.O adolescenta depresiva apare sfioasa din paginile patate de lacrimi,dar se topeste in sarea lor...un ziarist prezinta obiectiv prima zi de scoala si noii colegi si profi,dar fuge indignat din calea copilului-problema,cu idei anarhiste si atitudine respingatoare.
Stai putin,asta e jurnalul meu,sau caiet de ganduri colectiv? Unde sunt EU?Am scris EU toate astea?Cum pot gandi in atatea moduri?De unde invalmasala asta de idei,care nici macar nu-mi apartin?Incerc sa ma regasesc in lucrul cel mai personal si descopar ca mi-am pierdut indentitatea intr-un noian de vorbe aruncate pe hartie,de catre niste persoane necunoscute,care au avut posibilitatea de a vietui o clipa in mine ?Si,din nou intrebarea:unde sunt EU?
Atunci am avut un flash.Mi-am amintit ceva...mi-am amintit raspunsul,citit undeva...
M-am apucat sa rasfoiesc prin fisele de lectura si in final l-am gasit:

"Fiecare om poarta in el in embrion toate insusisrile omenesti,dar cateodata manifesta unele din ele ,iar alta data altele, si se intampla deseori sa nu semene cu el insusi,cu toate ca ramane mereu una si aceiasi fiinta."

Lev Tolstoi-Invierea

Mi-am zambit.Asadar,eu eram...eu,trista,vesela,emotionata,revoltata,eu,in diferite stari de spirit.Ce explicatie simpla,nu?Si totusi mi-e dor de mine...