Citat.

Astazi m-a cuprins un dor ciudat de mistuitor de propriul meu Eu.Simteam nevoia sa "vad" fotografia sufletului meu si m-am gandit ca cel mai potrivit loc unde as putea sa o regasesc e jurnalul.L-am scos cu grija din ascunzatoare[;)] si am inceput sa descopar paginile unei povesti de viata banale.Prima pagina ilustra o fetita de o naivitate entuziasta;in spatele ei,insa,se ascundea un adult arogant,care isi da dreptul de a judeca pe ceilalti.Dispare cat de curand in praful de stele al unei visatoare,dar si aceasta,la randul ei,este izgonita de o tiganca vulgara.

Ce-i asta?ma intreb,dar nu ma opresc din citit.O adolescenta depresiva apare sfioasa din paginile patate de lacrimi,dar se topeste in sarea lor...un ziarist prezinta obiectiv prima zi de scoala si noii colegi si profi,dar fuge indignat din calea copilului-problema,cu idei anarhiste si atitudine respingatoare.
Stai putin,asta e jurnalul meu,sau caiet de ganduri colectiv? Unde sunt EU?Am scris EU toate astea?Cum pot gandi in atatea moduri?De unde invalmasala asta de idei,care nici macar nu-mi apartin?Incerc sa ma regasesc in lucrul cel mai personal si descopar ca mi-am pierdut indentitatea intr-un noian de vorbe aruncate pe hartie,de catre niste persoane necunoscute,care au avut posibilitatea de a vietui o clipa in mine ?Si,din nou intrebarea:unde sunt EU?
Atunci am avut un flash.Mi-am amintit ceva...mi-am amintit raspunsul,citit undeva...
M-am apucat sa rasfoiesc prin fisele de lectura si in final l-am gasit:

"Fiecare om poarta in el in embrion toate insusisrile omenesti,dar cateodata manifesta unele din ele ,iar alta data altele, si se intampla deseori sa nu semene cu el insusi,cu toate ca ramane mereu una si aceiasi fiinta."

Lev Tolstoi-Invierea

Mi-am zambit.Asadar,eu eram...eu,trista,vesela,emotionata,revoltata,eu,in diferite stari de spirit.Ce explicatie simpla,nu?Si totusi mi-e dor de mine...